Select languages from the upper right corner menu

România mea, o ţară doar pe hârtie

susinjos

Da, acolo îmi regăsesc ţara în care m-am născut eu şi Raluca, pe hârtie. În certificate de naştere. România nu mă face să mă simt mândru că le suntem cetăţeni. România mea este iluzorie, rămâne doar un simplu termen în comunicare sau un punct de arătat cu degetul pe hartă.

Raluca s-a născut

În ţara asta unde eşti umilit, când la naşterea unui copil trebuie să deschizi baierele pungii, să îndeşi plicurile peste tot, pentru că fără ele nimic nu se mişcă. Asta este prima relaţie a unui copil cu statul român: şpaga ce trebuie dată, cea care ţi se cere, şpaga care îţi garantează bunele tratamente şi maniere.

Mămica Florica, mămica tânără, primul ei copil. Dr. Milionescu, doctor cu experienţa naşterilor a multor copii, om serios, pregătit. Mămica Florescu, femeie de la ţară fiind, crescută cu frica lui Dumnezeu şi a autorităţilor, la sfaturile sătenilor, a strâns 20 de lei. De unde? Numai ea ştie, a cerut în stânga şi în dreapta, s-a împrumutat, a schimbat în bani “bătuţi” şi, plină de emoţie, i-a băgat în plic, murmurând în gând: “Am să-i dau domnului doctor, să nu mă fac de ruşine… să se poarte frumos cu cel mic când o să se nască”

Florica a născut. Un băieţel frumos, sănătos, un motiv de fericire supremă pentru tânăra mămică. Cu ochii plini de bucurie şi recunoştinţa, i-a întins plicul atent pregătit doctorului Milionescu.

Milionescu îl îndeasă în buzunarul halatului şi dispare pe hol.

Florica, în simplitetea ei, crede că totul este minunat şi îşi priveşte copilul, îl mângâie. Îl priveşte în ochi şi îi promite că viaţa lui va fi cea mai bună, cea mai fericită. Nimic rău nu există pentru el în lumea asta.

Uşa se deschide însă, mai-mai lovită de perete. Plicul tinerei mămici aterizează lângă, ea, în pat: “- Să ştii că eu bani de pâine am!!!”

Florica pune mâna pe plic, ochii-i lăcrimează către colega de cameră: “Atât am avut…”

 

Citeşte şi  Evaluarea psihologică după primele trei luni de terapie. Avem rezultate

În ţara asta unde aleargă părinţii către unităţile medicale private, pentru că de atâtea ori s-a demonstrat, la stat… stai. Şi când nu stai, trebuie să fii pus la punct de înalte valori reprezentative, medici, asistente, infirmiere ori paznici zeloşi. Muncim şi cotizăm, într-un automatism aproape bolnav. După care mereu ne întrebam unde se duce CAS-ul, de ce atunci când ai nevoie, nu primeşti.

 

În ţara asta unde există o categorie socială aparte: asistaţii sociali. O categorie care există peste tot în lume, e normal să fie aşa. Dar numai România mea ştie atât de bine să aibă grijă de toţi. Ferice ea, ferice de acei asistaţi care trăiesc numai ca să ia acel ajutor de la stat, din banii mei, din banii tăi. Acei asistaţi care nu muncesc, chiar dacă ar putea s-o facă, a căror singură activitate relevantă este deplasarea pe drumul dinspre casă spre bufetul din centrul satului. Şi invers. Şi tot “la caiet” să fie trecuţi, că doar “pe 15, când iau alocaţia, aduc banii”.

“- De ce nu te duci să te angajezi? Să munceşti ceva, să ai bani. Nu mai sta şi mai cere bani toată ziua când mă vezi.

- Aoleu, ştiţi ce? Vă spun eu.. Am muncit. Să ştiţi că am muncit. Dar mi se face rău când muncesc…”

 

În ţara asta, în care lumea se întreabă cât o mi fi de furat, ei bine, încă mai este mult! Mult de băgat mâna până la cot, tot din banii mei şi ai tăi. Dacă dai statului un leu, taxă, sau ce-o fi, 50 de bani se fură. Şi dacă înainte se fura brutal, Bancorex, FMI şi multe altele, azi se fură cu stil: un contract de autostradă, un proces pierdut de România sau după principiul «pâine şi circ», chiar o gală de box unde să prosteşti lumea.

Citeşte şi  Interviu cu primul copil din România recuperat din autism

 

În ţara asta unde talpa de jos face politică la colţul străzii, se ceartă în încercarea de a-şi domina duşmanul prin convingeri şi unde adevăraţii politicieni fac echipă împotriva poporului. Politicieni care îşi împart ponturi, îşi numără firmele pe degete, care dictează viitorul unuia sau altuia.

“Am stat la masă şi cu ăla, şi cu ăla, nu contează că ăla e din tabăra cutare. Ce şpriţuri, ce mese…”

 

În ţara asta unde televizorul a devenit instrument de manipulare în masă, de spălat creierele mulţimii şi unde ea, mulţimea adoră bălăcăreala.

 

În ţara asta, unde Dumnezu s-a refugiat în sufletele oamenilor, fugind din castelele de cărămidă, construite în numele Lui de către preoţi lacomi, impozanţi în limuzinele lor cu sigla “BOR” pusă la vedere. Unde morţii nu ţi-s îngropaţi, copiii nebotezaţi, de nu eşti cu cotizaţia la zi către ei.

“- A numărat saracu Costel toată ziua banii din cutia milei!! Patru milioane de-alde un leu! Un leu, dragi enoriaşi? Daţi şi voi mai mult! Ce este asta, un leu? Un leu dai, de-un leu te ajută Dumnezeu!”

 

În ţara asta, unde pilele şi cunoştinţele conduc actele sociale normale, unde mentalitatea de supunere, obedienţă în faţa celui “superior” prin meserie şi statul social, îţi provoacă scârbă.

“Domnul director? Domnul preşedinte? Domunul profesor? Domnul doctor? Vaii, nu se poate.. cum să-i tratezi astfel? O să avem nevoie de ei!...”

 

În ţara asta, involuată din toate punctele de vedere, unde un copil cu nevoie speciale primeşte 75 de lei pe lună, să facă totul cu ei. Matematic reprezintă 2,5 lei pe zi. România mea atât mă respectă ca cetăţean al ei: 2,5 lei pe zi. Restul de 97.5 trebuie să te descurci, să-ţi fie nu ruşine că eşti român, ci să-ţi fie ciudă! Am spus mai sus, scârbă!

“Ştim că este foarte puţin, ne este ruşine să le spunem părinţilor cât reprezintă ajutorul statului, dar nu avem ce face…”

 

Citeşte şi  “Ce autism?? Alintături!” - Medic de la Spitalul de Pediatrie, Galaţi

În ţara asta, unde nu a mai rămas nimeni. Restul au plecat şi au văzut diferenţa. Şi ei, restul, nu se mai întorc.

"La ce să mă mai întorc? Să-şi bată joc de mine?”

 

În ţara asta unde, o mică parte din cei care au rămas, cei ca mine şi ca tine, ne adunăm în mentalitate şi gândire şi doar scriem cuvinte, sperând, protestând aşa cum ştim sau putem. Şi unde vecinul de lângă îşi simte setul de valori pus în pericol:

“Cum ai putut să scrii aşa ceva? Cine eşti tu să faci aşa ceva?”

 

Eu nu sunt nimeni special, nu am statut social înalt, nu am trei facultăţi la fără frecvenţă, sunt simplu, doar tatăl Ralucăi!

Şi România mea nu ştie asta încă…

Orice SHARE pe care îl daţi la această pagină sau articol îmi este de foarte mare ajutor şi totodată ajută ca problema autismului să fie cunoscută de câţi mai mulţi oameni.
Luptăm împreună împotriva autismului!
SHARE vă rog!

O donaţie sau o sponsorizare este un sprijin important pentru continuarea terapiei ABA pe care Raluca o face în prezent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *