Select languages from the upper right corner menu

Interviu cu primul copil din România recuperat din autism

Răsfoiam zilele trecute internetul şi am descoperit un interviu realizat de către jurnaliştii de la EVZ, unui copil recuperat din autism. Este primul interviu de acest gen şi asta îl face extrem de interesant. Pe lângă cele exprimate de părinţi, aflăm cum a văzut şi cum vede în continuare lumea o persoană care are autism.

Interviul a fost luat în anul 2011, pe când Radu Nedescu, copilul despre care voi spicui aici, avea 13 ani. Fusese diagnosticat oficial la vârsta de 5 ani, deci în anul 2003. Interesant este, însă, că părinţii nu au stat cu mâinile în sân în periaoda anterioară: au fost la medici, psihologi, psihiatri, homeopaţi, ba chiar şi preoţi. Semnele care indicau autismul erau cât se poate de clare, aşa cum povesteşte mama lui Radu: “Până la cinci ani, pentru Radu lumea din jur nu a avut nicio noimă. Şi atunci, ce să vorbească? Şi cum? Aşa că tot ceea ce făcea era să ţipe, să alerge, să deschidă şi să închidă uşi, să învârtă roţile maşinuţei. Simţea o forţă în acele momente, era puternic. Avea privirea înceţoşată, după cum îşi aminteşte mama, mergea pe vârfuri, dădea din mâini şi nu ştia că zgomotele din jur sunt cuvinte şi nici că-i sunt adresate. Habar nu avea că atunci când mama striga «Radu!» era vorba de el. Îşi aminteşte însă că simţea iubire în acele sunete.”

Vorbim totuşi de anul 2003, când problema autismului era foarte puţin cunoscută în rândul medicilor de specialitate, cu atât mai puţin în rândul părinţilor. Aşa că părinţii au fost doar “compătimiţi”, li s-a zis că Radu va fi o „legumă” toată viaţa şi au fost sfătuiţi să-l interneze într-un “centru” pentru ca ei sa-şi poată continua viaţa. În ciuda tratamentelor medicamentoase specifice schizofreniei acute şi cronice pe care Radu le-a primit, fără a fi nevoie de ele, părinţii şi-au dat seama că soluţia este în altă parte, la mii de kilometri de România.

Astfel au ajuns în America, unde au descoperit eficienţa terapiei ABA, terapie care în România, se pare, era încă un tărâm necunoscut specialiştilor. S-au documentat, au citit şi, într-un final, au adus un terapeut specializat din Marea Britanie care a început să lucreze cu copilul 8 ore pe zi. Spune tatăl lui Radu în acest interviu că “s-a recuperat în proporţie de 90% în primii doi ani de terapie, încă aproximativ 9% în urmatorul an, iar de atunci până acum a tot adunat şi din cel 1% care a rămas”.

Radu este acum, însă, un copil normal. Ia premii la şcoală, schiază, patinează, citeşte. “A rămas cu mici probleme de atenţie, are o oarecare naivitate şi e extrem de sincer. Nu înţelege la ce e bună minciuna, însă i s-a spus că uneori prinde bine, aşa că încearcă s-o înveţe. Din "legumă", cum credeau medicii că va ajunge, Radu a ajuns un puşti cu IQ peste medie.”, spune tatăl lui Radu.

El are cuvintele pe limbă, cum s-ar spune. La întrebarea “Cum ai reacţionat când ai aflat de problema ta?”, Radu a răspuns:Am simţit că sunt un copil ciudat, m-am supărat, pentru că simţeam că e o problemă cu mine, dar apoi mi-am zis că totuşi, eu am făcut ceva. Şi am transformat această problemă într-un avantaj. Sunt vedetă, sunt tare, pot să spun la lume, nu sunt un copil cu retard, ci un copil cu rezultate, am simţit că trebuie să fiu mândru de mine. Dacă asta sună ca şi cum m-aş lăuda, îmi cer scuze. Este şi meritul meu, dar am fost şi îndrumat”.

Fascinante sunt şi amintirile acestuia la 5 ani, înainte de începerea terapiei ABA: “Îmi amintesc nişte episoade. De exemplu, îmi amintesc că am fost cu bunica la Băile Felix. Aveam cinci ani, nu ştiam să vorbesc şi nici nu înţelegeam ce se întâmplă în jur. Când am ajuns la hotel, vedeam că un om vrea să îi ia bagajele, dar nu avea niciun sens pentru mine asta şi nici nu puteam să verbalizez. Lucrurile astea îmi creau o stare de nelinişte şi agitaţie”.

Aşa cum precizează autoarea interviului, se pare că în 2011 în România, nu exista o evidenţă clară a copiilor cu autism, însă estimările ridicau această cifră la 200.000. Cunoscându-se fenomenul de creştere alarmantă a depistării autismului, aş putea să susţin că acum, după cinci ani, în 2016, acest număr s-a dublat, fără să mai luăm în calcul şi numărul copiilor nedepistaţi cu această problemă.

Dacă în alte ţări, ministerele, guvernele au luat în serios această problemă, susţinând şi compensând terapiile copiilor cu autism, statul român nu sprijină în niciun fel familiile care se lovesc de fenomenul autismului. E drept, există acum centre de diagnostic şi terapie, create de stat, dar din surse neoficiale, pot să fiu sceptic cu privire la calitatea şi pregătirea terapeuţilor care activează în aceste instituţii. Chiar şi cei foarte bine pregătiţi, cu experienţă, îndrumă părinţii către mediile private, pentru a avea cea mai mare şansă în recuperarea copilului.

Trecând peste acest aspect, ideea pe care orice părinte al unui copil cu autism trebuie să şi-o întipărească, este că fără terapia ABA, fără ajutor de specialitate, fără alegera cea ma bună, şansele recuperării scad. Odată începută această terapie, trebuie continuată, pentru a duce un copil la vârsta la care poate nu va mai avea nevoie de ea, atunci când singur va putea să fie conştient de el însuşi.

Şi toate acestea merită dacă vedem cazul lui Radu care, dintr-un diagnostic de „leguma”, a ajuns un adolescent normal, integrat in sistemul de invatamant normal, premiant, cu activităţi ăi pasiuni specifice vârstei. Şi atenţie, cu un IQ peste medie!

Interviul integral poate fi accesat şi citit AICI.

Orice SHARE pe care îl daţi la această pagină sau articol îmi este de foarte mare ajutor şi totodată ajută ca problema autismului să fie cunoscută de câţi mai mulţi oameni.
Luptăm împreună împotriva autismului!
SHARE vă rog!

O donaţie sau o sponsorizare este un sprijin important pentru continuarea terapiei ABA pe care Raluca o face în prezent.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *